Nota Securității: „Nu am înțeles de ce s-a râs câteodată în hohote”
Într-o margine a parcului Grădina Icoanei se simțea o iarnă meteorologică și politică adevărată, iarnă de mijlocul anilor ‘80. Spectacolul „Hamlet”, în regia lui Alexandru Tocilescu și cu Ion Caramitru în rol principal, se ținea cu casa închisă, într-o sală neîncălzită. Oamenii, înfofoliți și înghesuiți unii-ntr-alții, răbdau frigul peste cinci ore.
Mai exact cinci ore și 15 minute, atât dura montarea dramei după Shakespeare de la Teatrul Bulandra. „Totuși, nu am înțeles de ce s-a râs câteodată în hohote la dialogul dintre Ion Caramitru și cred Marcel Iureș, un râs care a supărat o parte din spectatori (doar este o tragedie, nu comedie), referitor la regele Danemarcei, «acest bătrân nebun și sclerozat», replică spusă de Caramitru cam sonor accentuat”, se scrie într-o notă informativă din ianuarie 1986, publicată de dmtr.ro.
Martorii oculari își amintesc momentul. Teatrologul și profesorul universitar George Banu rememorează că rolul lui Hamlet a fost „marele gest politic al unui actor integru”. „Ion Caramitru a refuzat, cum mi-a spus-o, toate apelurile Securității de a colabora, el s-a consacrat scenei. Și de aceea a încarnat spiritul rezistenței jucând Hamlet ca un prinț nu melancolic și lasciv, ci eroic, angajat în efortul de a lupta contra «timpului care își ieșise din țâțâni». A fost marele gest politic al unui actor integru, pe care spectatorii ani de-a rândul l-au aplaudat, deseori în săli neîncălzite, dar mereu exaltați”, a explicat George Banu, într-un dialog cu Libertatea.
„Erau enorm de mulți oameni care mergeau la teatru, deși era îngrozitor de frig în săli. Îmi amintesc că am văzut «Hamlet» cu mănuși și cu palton. Era atât de frig, încât și din gurile spectatorilor, și din ale actorilor ieșeau aburi. Dar era singura supapă în perioada aceea. Se așteptau momentele acestea, «șopârlele», pentru că era o înțelegere comună a ce se întâmpla în țară”, povestește Andrei Caramitru, pe atunci un copil care abia atinsese 10 ani.
„Spectatorii ascultau vrăjiți, într-un teatru neîncălzit, așezați pe scaune incomode sau înghesuiți la marginea scenei, înfășurați cu fulare și paltoane. Vers după vers, era primit cu aplauze de recunoștință – aceasta era, de fapt, povestea lor”. În cartea sa de memorii, „Utopia & other places. Memoir of a young director”, Eyre își amintește că, în ciuda tuturor neajunsurilor, spectatorii erau încântați, pentru că pe scenă cineva avea curajul să dea glas tuturor frustrărilor care îi măcinau.
Citeşte întreaga ştire: Moștenirea lui Ion Caramitru. Să spui cele de nespus
media 
