Poate părea o recomandare stranie pentru Săptămâna Mare, dar mie filmul ăsta mi s-a părut o parabolă a luptei dintre bine și rău, dintre lumina și întunericul din noi, o reiterare păgână a unui parcurs Christic așa cum îl trăim fiecare dintre noi, la scara noastră muritoare.

Povestea, tulburătoare și actuală, este a unei femei dependente de droguri care dă naștere unui copil și, pentru a-și putea permite mai multă heroină, nu se gândește decât să își vândă copilul. La scurt timp după ce reușește regretă greșeala și face tot ce-i stă în putință pentru a-și recupera fetița.

De aici pășim într-un basm întunecat și plin de simboluri care te ține cu sufletul la gură. Atmosfera duce cu gândul la Delicatessen (Jean-Pierre Jeunet/ Marc Caro, 1991), o mizerie atemporală cu șoareci și insecte, mobile acoperite de cearceafuri ca in clișeul castelului bântuit. În tot filmul nu se rostește nici un cuvânt, coloana sonoră ( Koldo Uriarte și Bingen Mendizábal), expresiile fețelor artistelor, cadrul impecabil le țin locul fără a li se simți lipsa.Toate ororile astea sunt în acest castel suprarealist din care protagonista noastră, deși e la un pas de ușă nu are puterea să iasă. Înăuntru. Căci în afară natura, Creația e splendidă, de la mica albină la calul alb și liber, de la peisajul sălbatic și curat la ultima pătură de mușchi de copac pe care fugara își așează pruncul în încercarea de evadare.