Am văzut primul episod din noul serial western Django la o lansare comparabilă, atât estetic cât și ca senzație, cu serialul Westworld și cu acel parc tematic, reproducere a vestului sălbatic. Ca în serial, micul orășel western construit în studiourile de la Castel Film a prins viață. Lumea se costuma corespunzător epocii, cascadorii simulau o bătaie prin mocirlă, călăreții își arătau trucurile din pinten și din bice, într-un soi de demonstrație nelipsită de fler butaforic.
Poate mai mult ca oricare alt gen, westernul a devenit o amintire îndepărtată, pe care orice rememorare o mai schimbă, o mai ficționalizează puțin. Iar aici e și potențialul genului, fiindcă atunci când apare un serial ca Westworld, care pastișează această lume, expunându-i artificialitatea chiar prin a-i da literalmente o viață proprie, simțim un univers familiar, actualizat – chiar dacă ulterior serialul se pierde un pic în decor. Sau când apare un film ca Django Unchained, cu un context tarantinian în care vechile valori colonialiste ale western-ului se răstoarnă într-un masacru cumva haios…
