Tocmai am vazut filmul “Anul Nou care n-a fost” a lui Bogdan Muresan, in care al nostru Adrian Vancica face acel rol pe care si-l doreste orice actor normal la cap .
L-am vazut de la inceput pan’ la coada fara sa respir de prea multe ori pentru ca m-a intors in anul 1989 cand aveam doar douj’da anisori si traiam cu pasiune, soldat fiind in Armata Romana, eliberarea de oranduire si de criminalul dovedit care o pastorea.
“Anul Nou ca n-a fost” este cea mai puternica captura de stare si energie a acelor zile pe care eu nu le voi uita niciodata (din pacate!) , zile care ne-au dat noua , celor tineri de atunci, posibilitatea de a trai liber si, macar , de visa la ce ne putea trece noua prin cap fara sa ne fie frica sa ne povestim visele.
Costumele, recuzita si scenografia au facut miracole cu amintirile mele , in mare parte bagate in sertarele mintii care nu prea se mai deschideau pentru ca le batusem in cuie . M-a aruncat din spaima unei palme date fara sa-mi dau seama pana la fabrica comunista de electronica in care am lucrat in 1988 dupa liceu. M-a dus prin sectia de Militie in care mi-am luat suturie de rigoare pentru ca mai cantam cu chitara in parc cantece straine si mi-am adus aminte de turnatorii nevertebrati care ne umpleau grupurile si viata.
Am ras si am lacrimat .
Pe langa felicitarile banale pe care le-as putea spune simt nevoia sa va aprind un beculet galben la marea Doamna a Teatrului , Emilia Dobrin (Miki) care mi-a trezit cele mai neasteptate tristeti fericite pe care aveam impresia falsa ca nu mai sunt in stare sa le simt.
Duceti-va sa-l vedeti ca poate numai asa nu ne vom mai repeta istoria.
media 
